Un film despre Holocaust fara nazisti, un film despre Holocaustul din noi, despre indiferenta care naste monstri. Inca de la prima scena ne confruntam vizual cu indiferenta ce duce la dezumanizare. Intr-un cabinet medical din Parisul ocupat al anului `42, un doctor analizeaza somatic o femeie cam in acelasi mod in care un veterinar procedeaza cu un animal. Anormalitatea devine norma intr-o societate dominata de discursul urii fata de celalalt. Alain Delon este perfect pentru rolul principl, al lui Robert Klein, un frivol negustor de arta care intra intr-un malaxor birocratic kafkian, provocat de o confuzie de identitati intre el si un evreu misterios urmarit de autoritati. De fapt pe tot parcursul filmului, semnat regizoral de Joseph Losey, un cineast pe care l-am descoperit cu acest prilej, nu aflam daca cel de-al doilea Robert Klein exista cu adevarat. Treptat, prin fluxul de constiinta provocat de aceasta confuzie, personajul lui Delon se metamorfozeaza dintr-un dandy parizian care traieste fara scrupule de pe urma profitului adus de pe urma obiectelor de arta cumparate pe nimic de la evreii disperati sa scape de infernul antisemit, intr-un adevarat detectiv obsedat de identitatea celuilalt. Prin alegerea neasteptata din final, Mr. Klein reuseste sa redescopere umanitatea celuilalt si astfel sa-si salveze propriul eu. Pentru a va face o idee despre acest film, ar trebui sa va imaginati un mix intre Le Samourai (1967) a lui Melville cu Le procès (1962) de Welles si Caché -ul (2005) lui Haneke.
Tags: alain delon, antisemitism, nazism, paris
