Filmele anului 2013

La-grande-bellezza-the-great-beauty-oscar-2014-4

Tradiționalele topuri realizate la sfârșit de an sunt un prilej excelent de reflectare la situația cinematografiei actuale. Cu toate că nu am apucat să văd câteva dintre cele mai așteptate titluri ale anului 2012 – ce-și vor avea lansarea în sălile de cinema de la noi abia în prima lună a noului an (The Wolf of Wall Street, 12 Years a Slave, American Hustle), – am parcurs suficiente ca să mi se întărească impresia că industria mondială de film trece printr-o degringoladă. Deși inițial îmi propuneam să prezint un top 10, abia am reușit să încropesc o listă cu 8 titluri de filme onorabile, mare parte a lor reciclând material cinematografic mai vechi. Prin comparație, am putea să ne întoarcem cu peste jumătate de secol în timp, în 1960, pentru a revizita capodoperele realizate în acel an de cineaști precum Godard (À bout de souffle), Fellini (La dolce vita), Becker (Le trou), Kubrick (Spartacus), Hitchcock (Psycho), Visconti (Rocco e i suoi fratelli), Kurosawa (Warui yatsu hodo yoku nemuru) sau Wilder (The Apartment). Revenind la fatidicul an 2013 și la anemica lui recoltă cinematografică, m-am oprit la următoarele titluri:

  1. Premiantul anului este La grande bellezza, în regia lui Paolo Sorrentino. Fresca barocă a unei Rome decadente privite prin ochii unui scriitor dandy de 65 de ani jucat de actorul fetiș al regizorului, Tony Servillo, poartă inconfundabila amprentă felliniană, cu racorduri transparente la opera marelui cineast italian.
  2. Inside Llewyn Davis, un film ca o piesă-poem de Bob Dylan, constituie revenirea în forță a al fraților Coen. Personajele secundare excentrice jucate de actorii preferați ai cineaștilor (de exemplu John Goodman în rol de jazzman heroinoman), călătoria pseudoinițiatică sau referințele la filmele lor anterioare (pisica numită Ulysses) sunt câteva dintre elementele prezente în film definitorii stilului Coen-ilor
  3. Before Midnight, ultima parte a trilogiei (cel puțin pentru moment) lui Richard Linklater, se ridică cu brio la nivelul primelor două. După aproape două decenii, cele două personaje (Ethan Hawke și Julie Delpy) ne apar mult mai cinice, iar discuțiile altădată pretext pentru flirt, devin din ce în ce mai aprinse, relația dintre cei doi scârțâind din toate încheieturile. Un Viaggio in Italia modern, transpus într-un cadru  similar, al unui colț de lume mediteraneană cu adânci rădăcini antice.
  4. În Rush legendara rivalitate de la sfârșitul anilor `70 dintre piloții de Formula 1 Niki Lauda și James Hunt este transpusă cinematografic de Ron Howard într-unul din cele mai bune filme de gen din ultimii ani. Poate că dihotomia playboy-ul britanic  vs. neamțul meticulos să fie mult prea schematică, însă filmul compensează prin scenele de curse de mașini, dintre care cea derulată pe un circuit japonez imposibil într-o zi ploiosă rămâne o felie cinematografică executată impecabil.
  5. Behind the Candelabra, ultimul film al lui Steven Soderbergh ce și-a anunțat intenția de a se retrage (să sperăm că se va răzgândi), producția HBO este un kitsch vizual de toată frumusețea ce se centrează pe relația tumultoasă dintre flamboaiantul Liberace, interpretat de Michael Douglas într-una din cele mai bune interpretări ale sale și mai tânărul său „partener”, Scott Thorson, jucat cu dezinvoltură de Matt Damon.
  6. Debutul lui Chan-wook Park în mainstream-ul american, Stoker este slăbiciunea mea din acest top. Primit cu răceală de critică, filmul sud-coreeanului constituie o reverență manieristă la opera maestrului Hitchcock.
  7. Prisoners în regia canadianului Denis Villeneuve este un thriller întunecat cu valențe biblice și apropiat ca gen de Mystic River-ul lui Clint Eastwood. Deși durează aproape trei ore, dozarea suspens-ului este suficient de calibrată pentru a țintui spectatorul nemișcat în fața ecranului. O calitate din ce în ce mai rară în cinematografia actuală…
  8. Pentru locul 8 am avut de ales între filmul lui Edgar Wright, The World’s End și cel al lui Corneliu Porumboiu, Când se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism. Am optat pentru filmul românului nu din patriotism, ci pentru originalitate. Temele fimului lui Wright rămân în linii mari aceleași cu cele din mult mai reușitul Shaun of the Dead, în timp ce în cazul lui Porumboiu avem de-a face cu un eseu subtil despre limbajul cinematografic. De departe filmul românesc al anului.

*text publicat pe platforma http://www.filmsense.eu/

About these ads

Tags: , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: