Protestele de stradă dintr-un București brusc înfierbântat la mijloc de ianuarie ar trebui să fie interpretate în raport cu evenimentele similare din acele societăți unde nemulțumirile sociale au atins deja un prag critic. În majoritatea cazurilor avem de a face cu același scenariu: tineri protestatari conectați prin intermediul rețelelor de socializare și-au mutat furia antisistemică din spațiul virtual în cel fizic, al străzii. Deosebirile apar însă în răspunsurile concrete ale Sistemului astfel provocat.

În august 2011, confruntându-se cu violențe stradale de proporții mult mai mari decât cele de pe malurile dâmbovițene, autoritățile britanice au dat înapoi și i-au lăsat pe tinerii furioși să vandalizeze pentru câteva zile cartierele Londrei. O decizie extrem de criticată la acea dată dar care, privită retrospectiv, apare ca fiind bine gândită. Conștienți că răspunsul cu violență  la violență va duce la escaladarea unei situații deja extrem de periculoase, guvernanții britanici au ales să permită defularea în stradă a nemulțumirilor sociale. Astfel, furia oarbă a manifestanților s-a descătușat pe mașinile și magazinele care le-au ieșit în cale și nu pe forțele de ordine ce au acționat foarte discret în acele zile de isterie socială. Inevitabil, situația s-a calmat de la sine, iar autoritățile au putut să intervină ulterior pentru a-i aresta pe cei vinovații de tâlhării și vandalizări. Asta a fost strategia asumată de autoritățile dintr-unul din cele mai vechi și funcționale sisteme parlamentare.

De cealaltă parte avem exemplele Libiei, Tunisiei sau Egiptului unde s-a răspuns cu o violență extremă la manifestațiile antiguvernamentale. Departe de a liniști climatul social, desfășurarea ostentativă a aparatului represiv nu a făcut altceva decât să-i înrăiască pe cei din stradă și să-i convingă pe neutrii să îmbrățișeze cauza victimelor. Știm cu toții care a fost deznodământul în cele trei cazuri..

Ultimele luări de poziții ale mascotei Boc și rudimentarului Igaș anunță că guvernanții de la București au îmbrățișat deja a doua soluție, una cu potențial fatal status quo-ului pe care-l reprezintă. Intervenția în forță a jandarmilor nu are cum să fie una selectivă, doar în sensul elementelor recalcitrante. Inevitabil, va lovi fără discernământ și în membri ai societății civile, în studenți, în pensionari, în jurnaliști, adică în general în toate categoriile sociale ce alcătuiesc lumea pestriță a protestatarilor de oriunde. Prin însăși natura ei, presa este selectivă  și va mediatiza tocmai acele cazuri de abuz care sar dincolo de norma acceptabilă. Mișcarea din stradă va fi  astfel victimizată și va căpăta un capital de simpatie și implicit de legitimitate. În concluzie, doar cu concursul iresponsabil al guvernanților, violențele stradale pot depăși nivelul unor vandalisme punctuale și se pot transforma într-o mișcare antisistemică cu șanse reale de reușită.

… este una din acele rara avis care apare dintr-o mare dragoste pentru Cinema. Filmul îi este dedicat regizorului italian Vittorio de Sica, iar referințele sunt nenumărate: de la butaforia executată în miez de noapte de entuziastul cinefil Nicola pe treptele Piazzei Spania din Roma prin care recrează celebra scenă a treptelor Odessei din Crucișătorul Potemkin, la secvențele-omagiu din Ladri di biciclette. Cu o mare măiestrie, regizorul italian Ettore Scola reușește să integreze aceste „citate” organic în filmul său, fără să cadă într-un academism steril. La un moment dat unul din eroi, asistentul medical Antonio, trece într-o ambulanță pe lângă fântâna Trevi, unde se filmau câteva scene. Suntem în anul 1960, filmul este La dolce vita în regia lui Fellini, iar scenele sunt cele cu voluptuoasa Anita Ekberg ieșind din apă, ca Venus din spuma mării. În cadru vor apărea și Marcello Mastroianni și Federico Fellini jucându-se pe ei înșiși. Însă secvența nu are nimic artificial, este un pretext (dar ce pretext!) pentru reîntâlnirea lui Antonio cu marea sa iubire, Luciana, o tânără actriță ce bate fără succes la porțile gloriei.

Filmul acoperă trei decenii de istorie recentă a Italiei, trei decenii de idealuri neîmplinite și de dezamăgiri asumate. Povestea este una relativ simplă, destinul a trei prieteni uniți prin lupta comună antifascistă în rezistența italiană și dezbinați de pragmatismul noii societăți construite după război din ruinele celei vechi. Scola putea să cadă într-un tezism facil și orientat politic, ca Bertolucci în eșecul său grandios, Novecento. Însă reușește elegant să evite transformarea bijuteriei sale cinematografice într-o portavoce propagandistică. Ca exemplu, parvenirea socială a celui de-al treilea erou, avocatul falit Gianni (Vittorio Gasssman), prin intrarea sa în familia Catenacci. Verosul afacerist Romolo Catenacci este portretizat prin cele mai elementare clișee ale genului: un gras îmbuibat, putred de bogat, avar, corupt, fără scrupule, cinic, cu un rang de marchiz obținut în timpurile mussoliniene, etc. Familia sa de asemenea apare în tușee caricaturale. Fiica Elida (superba Giovanna Ralli), prin intermediul căreia Gianni reușește să pătrundă în această lume coruptă moral, este prezentată la început ca o tânără limitată intelectual, chiar semianalfabetă, de un prost gust desăvârșit. Pe măsură ce înaintăm pe cursul filmului și implicit al vieții personajelor, toate aceste prejudecăți simplificatoare se risipesc. Elida se dovedește a fi o autodidactă, cu o viață interioară intensă, reprimată de mediul social și de un soț interesat doar de banii ei. Paralela cu personajul Moniccăi Vitti din L`ecclise este operată atât prin inserarea de imagini din filmul lui Antonioni, cât și de Elida, prin propriul său comentariu.

Evoluția personajelor, ratarea lor social sau personală, constantele și oscilațiile din viețile lor, sunt surprinse cu o mare virtuozitate regizorală de Scola prin dialogul vizual între scenele filmate în alb-negru și cele filmate color sau prin înghețarea cadrelor și focalizarea pe personaje și pe gândurile lor intime. În definitiv, în ciuda filonului trist al dezvrăjirii idealurilor tinereții lor, C’eravamo tanto amati este un film despre acele momente rarissime de fericire efemeră care pot fi traite doar alături de ceilalți, dar și despre puterea cinematografiei de a le surprinde și de a le imortaliza.

De ce „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”?   M-am gandit la această întrebare înainte de a viziona filmul lui Andrei Ujică. Răspunsul l-am găsit relativ repede dupa ce am întrat in sala de cinema. Ujică îşi construieşte filmul folosind aproape în exclusivitate imagini filmate în care Ceauşescu este actorul principal. Lumea este văzută prin ochii dictatorului comunist. Pentru Ceauşescu alimentarele sunt mereu pline, poporul este intotdeauna zâmbitor şi fericit. Este o realitate artificială fabricată în jurul lui de o pletoră de sicofanţi care îl înconjoară mai mereu. Absenţa vocii din off sau a unui fir narativ coerent ce imprimă un stilul minimalist filmului amintesc de un alt mare documentar, al regizorului sovietic Dziga Vertov, Chelovek s kino-apparatom (Omul cu camera de filmat). La fel ca şi în cazul lui Ujică, intervenţia regizorală este minimă şi are în vedere aproape în exclusivitate montajul scenelor disparate dintr-o zi obişnuită din universul sovietic.

Filmul regizorului român nu are pretenţia să-şi instruiască publicul. Dimpotrivă, se adresează unui public relativ educat şi familiarizat cu istoria recentă, capabil să identifice episoadele şi personajele prezente în film. În primele secvenţe surprindem un Ceauşescu stângaci, aflat la începutul conducerii sale, un primus inter pares flancat de doi veterani comunişti, hârşiţii în ale culiselor politicii Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. Pe măsură ce înaintăm în timp, demenţa pune stăpânire atât pe cadrele prezentate (de un suprarealism halucinant sunt scenele din China lui Mao şi Coreea de Nord a dictatorului Kim Ir Sen) cât şi pe protagonistul principal al acestei piese sinistre. Spre final, “împăratul gol” este demascat în scena unui discurs absolut incoerent ţinut în faţa curţii sale abulice. Chintesenţa regimului este anunţată profetic la începutul filmului prin intermediul unui Ceauşescu decrepit aflat în mijlocul unei caricaturi judiciare şi care insistă obsesiv pe termenul de mascaradă. În definitiv, asta a fost regimul Ceauşescu, o mascaradă pusă în scenă în egală măsură atât de români cât şi de străini, pentru amuzamentul exclusiv al unui dictator megaloman. Două scene sunt revelatorii pentru dimensiunea show-lui kitchos al celor 25 de ani de  domnie ceauşistă. Cea în care pe un platoul de filmare unde sunt recreate principalele momente ale istoriei naţionale, Nicolae Ceauşescu dă mâna cu Mihai Viteazul şi cea în care un  Kim Ir Sen extrem de mândru de punerea în scenă a spectacolui grandios din trupurile vii ale supuşilor săi coreeni, îi face complice cu ochiul lui Nicolae Ceauşescu, vizibil impresionat de cele văzute.

10. The Ox-Bow Incident (1943), r. William A. Wellman – produs in timpul razboiului, cu un Henry Fonda de zile mari, filmul este marcat de tuse noir ce surprind atmosfera anxioasa incarcata de suspiciuni reciproce dintr-un orasel din Nevada anului 1885.  

9. Stagecoach (1939), r. John Ford – probabil cea mai emblematica productie a genului western. Debutul legendarei colaborari dintre cei doi John (Ford si Wayne), filmul prezinta toate ingredientele genului precum atacul apasilor lui Geronimo sau confruntarea finala de pe strada principala. Se spune ca Orson Welles ar fi vazut Stagecoach de 40 de ori in timp ce lucra la Citizen Kane.  

8. Once Upon a Time in the West (1968), r. Sergio Leone – epicul de mari proportii al lui Sergio Leone, este si primul western-spaghetti intrat in acest top. Confruntarea dintre sadicul Frank (Henry Fonda) si enigmaticul Harmonica (Charles Bronson) are ca fundal civilizatia americana de frontiera in plina schimbare.  

7. The Wild Bunch (1969), r. Sam Peckinpah – cea mai sangeroasa productie a topului meu (au fost numerate 145 “cadavre”). Scena de debut este una antologica: atacul armat asupra unei banci, sfarseste lamentabil intr-o baie de sange provocata de o ambuscada. Demitizarea westernului este realizata prin alegerea “eroilor” filmului, o banda de raufacatori ce isi face de cap prin zona de granita cu Mexicul in timpul revolutiei din 1913.  

6. Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969), r. George Roy Hill – tandemul Paul Newman si Robert Redford functioneaza perfect in acest western revizonist filmat in tonuri de sepia. Finalul, unul memorabil, este plasat intr-o locatie inedita pentru un western, un orasel din Bolivia.  

5. High Noon (1952), r. Fred Zinnerman – are in prim plan asteptarea angoasanta de catre un serif local, interpretat de Gary Cooper, a unui pistolar dornic de razbunare. In timp ce orele se scurg (regizorul insereaza 13 cadre cu ceasul orasului pentru a accentua senzatia trecerii timpului) pana la momentul fatidic al intalnirii, tensiunea atinge cote paroxistice, iar batranul serif se vede parasit de toti cetatenii orasului.  

4. Red River (1948), r. Howard Hawks – este structurat in jurul conflictului de generatii dintre doi cowboy:  proprietarul de vite conservator, incapatanat si tiranic interpretat de John Wayne si fiul adoptiv, prototipul tanarului rebel, nestavilit si impulsiv jucat de Montgomery Clift aflat la debut. Lumea machista a cowboy-lor, surprinsa magistral in acest film, prezinta similitudini frapante cu un alt univers masculin inchis, acela al marinarilor din Mutiny on the Bounty (1935).  

3. Per qualche dollaro in più (1965), r. Sergio Leone – cea de-a doua parte a “trilogiei dolarilor” este filmul meu preferat din acest top. Clint Eastwood continua partitura cinicului pistolar din prima parte a seriei, insa revelatia este Gian Maria Volonte, in rolul banditului melancolic El Indio. Superba coloana sonora este asigurata de legendarul compozitor italian, Ennio Morricone.  

2. The Searchers (1956), r. John Ford – o lectie de cinema din partea maestrului genului, John Ford. Ambiguitatea morala a lui Ethan Edwards, un fost combatant confederat interpretat de John Wayne, se indeparteaza de dimensiunea eroica conferita protagonistilor din filmele anterioare ale colaborarii dintre cele doua legende ale cinematografiei americane. Resentimentele rasiale si violenta latenta prezenta la personajul lui Wayne sunt extrapolate de regizor la nivelul intregii societati a vestului salbatic american. Vizual, filmul beneficiaza de grandioasele cadre exterioare filmate in locatia preferata a lui Ford, Monument Valley, Utah.  

1. The Good, the Bad and the Ugly (1966), r. Sergio Leone – capodopera suprema a western-ului spaghetti este unul dintre filmele cele mai citate din istoria cinematografiei. Trioul format din The Good, the Bad and the Ugly sau din Blondie (Clint Eastwood), un pistolar in cautare “de cativa dolari in plus”, Angel Eyes (Lee Van Cleef), un sadic asasin platit si Tuco (Eli Wallach), un marunt bandit mexican, sunt legati simbiotic de aceasi motivatie si anume o comoara ingropata intr-unul din multele cimitire ale Razboiului Civil. Leone culiseaza genial intre registrul parodic (v. sicanele reciproce dintre Tuco si Blondie) si cel tragic (v. scena teribila a mortii tanarului soldat caruia Blondie ii ofera o ultima tigara sau a torturarii lui Tuco de catre Angel Eyes pe fondul muzical asigurat de o orchestra impovizata dintre prizonierii de razboi sudisti). Regizorul italian inoveaza prin introducerea in ecuatie al celui de-al treilea personaj in traditionala confruntare din final.

  ”Eu cred ca daca Romania ar ajuge intr-o zi printr-o minune sa se curete de toate pacatele si scaderile ei politice conducatoare si daca s-ar dezbara, ca prin farmec, de egoism, de intriga, de coruptie, de incompetenta si de dispretul pentru mase, totusi, chiar si atunci, tara tot n-ar putea merge bine, daca oamenii nostri publici nu s-ar lepada si de neseriozitate! Sa numesti in posturile publice cele mai grele prieteni de masa; sa avansezi functionari incorecti pentru ca au intervenit in favoarea lor doamne irezistibile; sa imparti fondurile publice la ziaristi care te aduleaza; sa treci in Parlament legi alcatuite de functionarii tai si pe care nici macar nu le-ai citit; sa periclitezi, pentru o gluma buna urmata de aplauze, un interes de stat, sa vii in fruntea unui departament atunci cand nimic nu te cheama acolo ca sa primesti audiente prelungite cu o nota galanta; sa accepti la inspectiile facute in tara ca subalternii tai sa-ti aranjeze mese ce incep ca un banchet oficial si sfarsesc ca un chef de mahala, iata atatea si atatea forme de neseriozitate care pot parea anodine dar care, in realitate, sapa in chip nevazut prestigiul conducatorilor fata de multimea ce vede si intelege totdeauna mai mult decat ingaduie distanta la care e tinuta”.  

 Mihail Manoilescu (n. 9 decembrie 1891, Tecuci – d. 30 decembrie 1950, închisoarea Sighet), publicist, economist, ministru de externe şi politician român.

Un film despre Holocaust fara nazisti, un film despre Holocaustul din noi, despre indiferenta care naste monstri. Inca de la prima scena ne confruntam vizual cu indiferenta ce duce la dezumanizare. Intr-un cabinet medical din Parisul ocupat al anului `42, un doctor analizeaza somatic o femeie cam in acelasi mod in care un veterinar procedeaza cu un animal. Anormalitatea devine norma intr-o societate dominata de discursul urii fata de celalalt. Alain Delon este perfect pentru rolul principl, al lui Robert Klein, un frivol negustor de arta care intra intr-un malaxor birocratic kafkian, provocat de o confuzie de identitati intre el si un evreu misterios urmarit de autoritati. De fapt pe tot parcursul filmului, semnat regizoral de Joseph Losey, un cineast pe care l-am descoperit cu acest prilej, nu aflam daca cel de-al doilea Robert Klein exista cu adevarat. Treptat, prin fluxul de constiinta provocat de aceasta confuzie, personajul lui Delon se metamorfozeaza dintr-un dandy parizian care traieste fara scrupule de pe urma profitului adus de pe urma obiectelor de arta cumparate pe nimic de la evreii disperati sa scape de infernul antisemit, intr-un adevarat detectiv obsedat de identitatea celuilalt. Prin alegerea neasteptata din final, Mr. Klein reuseste sa redescopere umanitatea celuilalt si astfel sa-si salveze propriul eu. Pentru a va face o idee despre acest film, ar trebui sa va  imaginati un mix intre Le Samourai (1967) a lui Melville cu Le procès (1962) de Welles si Caché -ul (2005) lui Haneke.

Istoria nu se repeta. Este o axioma care ar trebui insusita de fiecare generatie. Insa istoria poate oferi exemple graitoare pentru limitarile inerente impuse de conditia  umana. In primul rand, cele doua mari modele pe baza carora s-a construit civilizatia occidentala, Atena si Roma. Nici pozitiile geografica, nici resursele naturale, si nici macar formele constitutionale imbracate de cele doua orase  nu pot explica pe de-a intregul destinul lor aparte. Ceea ce le-a conferit aura de maretie este in primul rand dimensiunea politica a tesaturii sociale. Thalassocratia ateniana si Republica Romana s-au bazat pe o categorie extinsa de cetateni cu drepturi si privilegii, dar si cu obligatii si datorii constient asumate de fiecare in parte. Cetateanul-soldat de pe triremele ateniene de la Salamina sau din legiunile romane de la Zama reprezinta explicatia pentru vitalitatea celor doua edificii politice. Intr-un discurs celebru atribuit de Thucydides lui Pericle, marele om de stat atenian sesizeaza corect aceasta dimensiune istorica. Pericle considera ca cetatenii Atenei sunt mai importanti decat templele si cladirile ei. De aceea, in cazul invaziei Attici de catre spartani, se ia in calcul varianta parasirii cetatii de catre proprii cetateni. Astfel, Atena este considerata a fi de catre Pericle, mai putin cetatea in sens fizic, cat  mai degraba ansamblul corpului de cetateni. In momentul in care Atena sub presiunea exercitata de proprii cetateni adopta modelul armatelor de mercenari, apar primele semne ale dacaderii sale politice. Apelul la cetatea lui Pericle pe care Demostene il adreseaza atenienilor la un secol distanta este tardiv si anacronic. Atena devine de acum inainte un oras marginal pentru imperiile succesive, un centru intelectual ce se hraneste din amintirea istoriei sale glorioase. In cazul Republicii Romane, constatam aceeasi involutie. Stralucitele discursuri ale lui Cato sau Cicero in Senatul roman nu reusesc sa evite transformarea  cetateanului-soldat in cetatean-asistat. Extinderea cetateniei la scara unui Imperiu tricontinental a salvat pentru cateva secole constructia politica inceputa de Republica Romana. Roma devine insa o metropola parazitara pe trupul vigurosului Imperiu care traieste prin aportul noilor cetateni din provinciile marginale. Astfel, nu este de mirare ca cei mai importanti imparati romani sunt nascuti pe sol extraitalian.

Constructiile politice moderne, ale statelor-natiuni, au fost cladite pe aceeasi responsabilizare politica a propriilor cetateni. Natiuni ale caror state a fost desfiintate sau temporar suspendate (cazul polonezilor sau germanilor), si-au revenit rapid tocmai datorita acestei coeziuni politice a corpului social. Este ceea ce lipseste in momentul de fata romanilor. Erodarea spiritului civic, depolitizarea agresiva promovata in cei 40 de ani de comunism (“politicul” se reducea la exercitarea unor forme ritualice periodice), inculcarea pasivismului in straturile profunde ale societatii, toate aceste elemente au concurat la creionarea profilului de asistat al pseudocetateanului roman. Nu jocurile marilor puteri si nici macar clasa politica se fac vinovate de starea jalnica a societatii romanesti. Adevarata vinovatie e lipsa de constiinta civica si de reactie politica a unei populatii mancurtizate ce a incetat de mult timp sa mai formeze o comunitate de proiecte si interese.

“Nu exista exceptii in viata noastra publica sau in cea privata. Nu suntem suspiciosi unii cu altii si nici nu ne suparam pe vecin daca face ceea ce doreste. Nu ne uitam urat la cel care, desi inofensiv, nu ne este placut. Si nu am uitat sa oferim spiritului nostru obosit relaxare dupa munca. Avem jocuri regulate si aducem sacrificii tot timpul anului. Acasa avem un stil rafinat de viata rafinat si incantarea pe care ne-o produc zi de zi aceste lucruri ne ajuta sa invingem melancolia. Datorita maretiei orasului nostru, fructele intregului pamant ne sunt oferite din belsug, astfel incat ne putem bucura de bunurile altor tari la fel de liber ca si de ale noastre.

Apoi, pregatirea noastra militara este din multe puncte de vedere superioara aceleia a adversarilor nostri. Orasul nostru se deschide intregii lumi si nu alungam vreun strain si nici nu-l oprim sa vada sau sa invete ceva care, divulgat vreunui inamic, s-ar putea dovedi avantajos pentru acesta. Nu ne bazam pe aranjamente sau viclesug, ci pe inimile si bratele noastre. Si in domeniul educatiei, in timp ce ei inca din frageda tinerete sunt supusi unor exercitii laborioase, care sa-i faca mai curajosi, noi traim mai lejer, dar suntem gata in egala masura sa facem fata primejdiilor carora le fac si ei fata.

Daca noi preferam sa infruntam primejdiile cu inima usoara, dar fara un antrenament laborious, si cu un curaj care se obtine din obisnuinta fara a fi impus de lege, nu suntem noi cei care au castigat cel mai mult? Noi nu simtim durerea in mod anticipat desi, atunci cand soseste ceasul, putem fi la fel de bravi ca si cei care nu-si permit sa se odihneasca. Astfel orasul nostru este in egala masura de admirat pe timp de pace ca si pe timp de razboi, deoarece iubim frumosul, dar avem gusturi simple si ne cultivam mintea fara a devenim mai putin curajosi. Bogatia o folosim nu pentru a ne lauda, ci atunci cand este cu adevarat nevoie de ea. A ne recunoaste saracia nu este o rusine. Adevarata rusine este aceea de a nu face nimic ca sa o eviti. Un cetatean atenian nu neglijeaza statul pentru a avea grija de propria sa gospodarie, si chiar aceia dintre noi care suntem angajati in propriile noastre afaceri avem o idée foarte corecta despre politica. Nu il consideram pe cel care nu se intereseaza de problemele politice doar un personaj inofensiv, ci unul de-a dreptul inutil Si daca putini dintre noi sunt initiatorii vreunei politici, suntem cu totii buni judecatori ai ei. Marele obstacol in calea actiunii este, dupa parerea noastra, nu discutia, ci lipsa acelei cunoasteri obtinute prin discutia premergatoare a actiunii. Avem deci o mare putere de a gandi inainte de a actiona, dar si o mare putere de a actiona, in timp ce ceilalti sunt curajosi pentru ca sunt ignoranti si incep sa ezite cand se gandesc mai bine.”

Cu Shutter Island, ultimul sau film, Martin Scorsese se reinventeaza ca regizor. De data aceasta, prolificul cineast forjeaza genul mystery cu accente horror. Un drum cu totul nou pe care Marty il abordeaza  folosind instrumentele expresionismului cinematografic pe filiera Murnau sau Lang, cum excelent Gorzo sesizeaza intr-un articol din Dilema veche. La prima vedere, filmul poate descumpani, fiind aparent incarcat de secvente inutile. Deznodamantul insa justifica pe deplin arabescurile scenariului. Shutter Island se hraneste din acea cultura cinematografica proprie cineastului american, asa cum a fost devoalata in exceptionalul  documentar A Personal Journey with Martin Scorsese Through American Movies. The Wizard of Oz (1939), The Red Shoes (1948), Pickup on South Street (1953), The Manchurian Candidate (1962), Shock Corridor (1963) si bineinteles mult Hitchcock  – Spellbound (1945), Vertigo (1958), Psycho (1960) -, se topesc in conceptia regizorala a lui Scorsese. Rezultatul este un film profund original, ce beneficiaza de un scenariu pe masura. Temele “obsedantului deceniu american” al anilor `50 -fobia anticomunista, spectrul razboiului nuclear, conspiratii guvernamentale, angoasele provocate de cel de-al II-lea razboi mondial-, reprezinta elementele de fundal ale unei intrigi extrem de elaborate. Strania investigatie a disparitiei unei paciente dintr-un reclusiv azil de boli mintale, condusa de agentul federal Teddy William (Leonardo Di Caprio) si partenerul sau Chuck (Mark Ruffalo), se transforma treptat intr-un adevarat eseu asupra violentei latente ce sta la baza naturii umane. Pe scurt, introspectie psihologica si eruditie cinematografica, Hitchcock si Bergman, Max von Sydow si Ben Kingsley, intr-un film inteligent purtand  inconfundabila marca Martin Scorsese.

10. John Huston (1906-1987)

O legenda a Hollywood-ului, John Huston si-a creat cele mai importante filme in colaborare cu o alta legenda, Humphrey Bogart. Tema spectrului damnarii este decelabila in majoritatea productiilor sale. Din bogata sa filmografie recomand The Treasure of Sierra Madre (1948), The Man Who Would Be King (1975) si The Maltese Falcon (1941).

9. David Lean (1908-1991)

Autor  unor epicuri de mari proportii, cineastul britanic a intrat in scena cu mica bijuterie cu buget redus, The Brief Encounter (1945), una dintre cele mai tulburatoare drame romantice din istoria cinematografiei. Suprema sa realizare ramane insa Lawrence of Arabia (1962) cu un Peter O`Toole divin. Pe langa aceste doua filme recomand monumentala ecranizare a romanului lui Boris Pastenak, Doctor Zhivago (1965).

8. Federico Fellini (1920-1993)

Considerat cel mai mare regizor Italian, Il Maestro este creatorul unui adevarat univers cinematografic denumit dupa numele sau, fellinian. Filmele preferate: La strada (1954), Le notti di Cabiria (1957) si La dolce vita (1960).

7. Orson Welles (1915-1980)

Copilul teribil al Hollywood-ului, Welles este autorul celui mai influent film din istoria cinematografiei, Citizen Kane (1941), realizat la doar 26 de ani. Alte filme pe care le recomand: Touch of Evil (1958) si Le proces (1962)

6. Akira Kurosawa (1910-1998)

Regizorul japonez este cunoscut in special prin filmele lui cu samurai si prin colaborarea cu cel mai mare actor nipon, Toshiro Mifune. Insa Kurosawa a abordat si subiecte legate de dramele provocate de ruperea brutala de trecut a Japoniei contemporane. Alaturi de celebrul Schinhin no Samurai (1954) stau filme ca Rashomon (1950) sau Ikiru (1952).

5. Sergio Leone (1929-1989)

Parintele genului westernurilor-spaghetti, Sergio Leone este autorul celor mai cool filme din acest top. Il buono, il brutto, il cattivo. (1965), C’era una volta il West (1968) si Once Upon A Time in America (1984) sunt productiile emblematice ale acestui cineast de geniu.

4. Billy Wilder (1906-2002)

In primul rand scenarist de geniu, Billy Wilder este unul dintre numerosii cineasti care au parasit Europa in perioada interbelica in favoarea Hollywoodului. Critica sa acida camuflata in comedii spumoase loveste nemilos in prejudecatile societatii urbane americane de dupa razboi.  Sunset Blvd. (1950), The Apartment (1960) si Double Indemnity (1944) sunt principalele productii la care semneaza atat regia cat si scenariul.

3. Martin Scorsese (1942-)

Micutul italian newyorkez este singurul regizor in viata aflat pe aceasta lista. Autor al unor filme controversate in principal datorita violentei exhibate ce il au in prim plan pe actorul sau fetis, Robert de Niro. Preferatele mele raman Taxi Driver (1976), Ragging Bull (1980) si Goodfellas (1989).

2. Alfred Hitchcock (1899-1980)

Este Maestrul incontestabil al suspens-ului, gen cu care se confunda. Marcile distinctive ale filmelor sale sunt intorsaturile neasteptate de situatii, confuziile frecvente de personaje, dar si aparitiile sale cameo  in majoritatea productiilor regizate. Psycho (1960), Vertigo (1958) si North by Northwest (1959), filme realizate in intervalul a doar trei ani, reprezinta varfurile Maestrului.

1. Stanley Kubrick (1928-1999)

Pe prima pozitie a topului meu personal troneaza bineinteles Kubrick. Maniacalul perfectionist a revolutionat cinematografia, creand capodopere unice prin modul in care vizualul comunica cu muzica. Mi-a fost greu sa selectez doar trei productii dar intr-un final, in topul preferintelor mele personale, m-am oprit la Barry Lyndon (1975), A Clockwork Orange (1971) si 2001: A Space Odissey (1968).