Polemica aprinsă de scrisoarea deschisă adresată de Andrei Pleșu lui Radu Beligan are darul de a readuce în discuția publică poziția intelectualui român în raport cu puterea politică. Cazul lui Beligan devine simptomatic pentru o întreagă categorie socială care și-a camuflat servilismul politic prin alibiul talentului artistic. Longevivul actor reprezintă prin excelență modelul de artist al puterii, eufemistic camuflat în cel de „artist al poporului” de către titulatura oficială. Așa cum ne demonstrează întreg parcursul biografic al actorului Radu Beligan, avem de-a face cu o osmoză neîncetată între cariera dramaturgică și cea politică.
Metamorfoza sa politică s-a petrecut lent, în primul rând provocată de stimuli externi, după cum însuși actorul o recunoaște în autobiografia sa depusă în 1959 împreună cu cererea de primire în rândul candidaților de partid. Beligan povestește cum s-a apropiat la sfârșitul anilor `30, pe când era actor la teatre particulare din București, de artiști și intelectuali de stânga precum Geo Bogza, Aurel Baranga sau Jules Perahim. Alături de tineri actori ca Marcel Anghelescu, Jules Cazaban, Beate Fredanov sau Mihai Popescu, aspira la un teatru de o altă factură, animat de „dorința noastră sinceră de a protesta împotriva repertoriului bulevardier pe care îl impunea clientela burgheză a teatrelor”. Beligan amintește de gesturile sale politice, ca de exemplu improvizația unei satire la adresa lui Hitler într-un spectacol cu piesa „Aproape de cer”. Actorul ar fi fost scăpat de Maria Filotti (care avea un cumnat general) de a fi ridicat de un agent al Siguranței prezent în sală. O altă sfidare a regimului (a legiației rasiale) a fost de a pune în scenă, alături de colegii Mircea Anghelescu și Nora Piacentini, piesa „Steaua fără nume” a scriitorului evreu Mihail Sebastian, sub numele de împrumut Victor Mincu. Pentru Beligan, punctul de cotitură în cariera lui, dar și în ceea ce privește perspectivele artiștilor și ale intelectualilor în general, l-a reprezentat momentul 23 august 1944. „Adevărata mea carieră începe odată cu eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist. Îmi amintesc cum, împreună cu nedespărțitul meu prieten și coleg Marcel Anghelescu, am ieșit în întâmpinarea primelor coloane ale trupelor sovietice eliberatoare, pe șoseaua Ștefan cel Mare”. Conversia artistică a ambițiosului Beligan este realizată relativ repede, prin asimilarea estetismului doctrinar al realismului socialist care inundă cultură românească după 1945. „Setos a mă adăpa la apa vie a adevăratei arte, am studiat cu pasiune metoda realismului-socialist în teatru. Sistemul lui Stanislawsky și teoriile lui Vahtangov, întreaga comoară de experiență creatoare a artiștilor sovietici, care au dezvăluit orizonturi vaste creației mele”. În acest sens, Beligan vizitează de două ori U.R.S.S., prilej cu care a văzut cu proprii ochi „mărețele înfăpturi ale popoarelor care au construit socialismul sub steagul Partidului creat de marele Lenin.”*
Spre comuniști ajunge însă trecând prin anticamera Partidului Social Democrat Român, ce devenise după război un fel de anexă a P.C.R. Recomandările pentru intrarea sa în partid, venite din partea celor care-l cunoșteau încă dinante de război, vin să confirme această evoluție politică sinuoasă. Conform scriitorului Nicolae Deleanu din 1962, Beligan s-ar fi înscris după război în „Gruparea de artă și cultură” condusă de Ion Pas (ministru al artelor în Guvernul Dr. Petru Groza în perioada 1946-1947, președinte al Radiodifuziuni în cadrul P.S.D.R., membru al P.M.R. din 1948, membru al C.C. al P.M.R.). Beligan a intrat apoi în P.S.D.R., iar când organizația oamenilor de cultură s-a propunțat „împotriva curentului de dreapta, titelist, tov. Beligan s-a așezat pe linia justă”, nemaparticipând la ședințe și astfel autoexcluzându-se din partid. Potivit propriei mărturisiri, intrarea în P.S.D.R. ar fi fost mai degrabă interesată material, neavând de-a face cu asumarea unei convingeri personale. „Intrarea mea în P.S.D. este o notă ridicolă. În vremea aceea era foamete, iar P.S.D. avea o cantină în localul unde se află azi Teatrul Țăndărică, unde se mânca mai ieftin și Ionel Țăranu mi-a spus că dacă mă înscriu în P.S.D. voi putea mânca și eu la acea cantină, lucru pe care l-am și făcut.” Scriitorul comunist Aurel Baranga, membru de partid din 1945, ce-l cunoștea pe Beligan prin intermediul lui Perahim de prin 1938, se referă la orientarea politică a lui Beligan de la începutul anilor `50 considerând-o contradictorie, actorul fiind „destul de confuz” în acea epocă. Decisivă pentru Beligan ar fi fost călătoria făcută „prin 1951-1952 în U.R.S.S”. „L-am văzut la înapoiere. Era un alt om în fața căruia se deschisese un orizont vast și luminos, văzuse cu acel prilej marea țară a socialismului și arta ei, văzuse cum el însuși mi-a mărturisit-o atunci „viitorul nostru”, și era un om fericit”. Beligan beneficiază de un statut privilegiat din partea comuniștilor, atât prin facilitarea deplasărilor în străinătate, dar și prin cumul unor funcții administrative. În această perioadă, Beligan ocupă funcția de președinte al Sindicatului Teatrului Național și membru al C.C. al Sindicatelor din Învățământ și Cultură, de redactor responsabil al revistei „Probleme de teatru și cinematograf”, de secretar al secției de teatru din A.T.M. (Asociația Oamenilor de Teatru și Muzică). În 1953 primește titlul de artist emerit al poporului, apoi în două rânduri premiul de stat cl. 1. Beligan era decorat cu Ordinul Muncii cl. 2, cu Medalia Muncii și Medalia a 5-a aniversare a R.P.R. În mod natural, pasul următor îl reprezintă intrarea în partid, în cele două etape, mai întâi fiind primit în cadrul candidaților de partid cu stagiul de 2 ani în 1959, pentru ca trei ani mai târziu, să devină membru. Conform autobiografiei depuse cu acest ultim prilej, procesul a fost unul de durată tocmai pentru că a trebuit să parcurgă toți pașii necesari sedimentării unei profunde conștiințe politice. „Pot spune că am trăit și eu procesul intelectualului cinstit dar rătăcit, care s-a apropiat de partid în chip firesc, după ce a înțeles esența vieții noi și rostul intelectualului în societatea socialistă, după ce a lichidat – într-o luptă aprigă cu sine însuși, rămășițele ideologiei burgheze în conștiința lui. Procesul creșterii mele ideologice și politice a fost îndelungat, desfășurat pe o perioadă de mulți ani, într-o luptă complicată și severă cu mine însumi. Astăzi, în plină maturitate a vârstei, nu mai pot concepe existența mea decât ca o luptă activă, alături de aceea a întregului nostru popor muncitor, pe frontul desăvârșirii construcției socialiste. În primăvara lui 1959, am adus de cunoștința biroului organizației de bază P.M.R. a Teatrului Național că dorința mea cea mai vie este să fie pusă în discuție cererea mea de a deveni candidat de partid. Ea a fost aprobată de adunarea generală a organizației, în unanimitate. Comuniștii în mijlocul cărora am muncit și care m-au ajutat timp de 11 ani să ajung la această cea mai însemnată zi din viața mea, mi-a acordat astfel încrederea lui”.
La puțin timp de la cererea de a intra în rândul candidaților P.M.R. (20 martie 1959), Radu Beligan își demonstrează obediența pentru politica partidului acceptând să ia parte activă la farsa demascării compozitorului Mihail Andricu. Semnalat ca unul dintre cei care frecventase Institutul Francez de Înalte Studii din România, desfiinţat în 1948 pe considerente de spionaj și de asemenea ca având legături cu Legaţia Franţei la Bucureşti, Andricu a fost lucrat informativ, fiind suspectat de activitate de spionaj. Acuzat de a fi adus grave prejudicii imaginii de stat și de partid prin comentariile făcute în compania diplomaților străini, acesta a fost demascat într-o ședință publică în data de 7 aprilie 1959 la care „au participat muncitori de la principalele fabrici și uzine din București, numeroși oameni de artă, știință și cultură, academicieni, scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori și regizori de teatru, ziariști”, așa cum notează Contemporanul din 1 mai 1959, într-un text-rechizitoriu, intitulat sugestiv Jalnică epavă a trecutului în judecata opinie publice. Iau cuvântul, pe rând, muncitori de la 23 august, dar și intelectualii regimului, printre care scriitorii Dumitru Corbea, Mihu Dragomir și Mihai Beniuc, Dimitri Dinicu, directorul conservatorului „Ciprian Porumbescu”, regizorul de teatru Sică Alexandrescu, artistul emerit Ion Dacian, compozitorii Nicolae Buicliu, Marțian Negrea și Alfred Mendelsohn, acesta din urmă și secretar al Uniunii Compozitorilor, muzicologul Viorel Cosma, pictorul Alexandru Ciucurecu, etc. Toate intervențiile sunt bine calibrate în acest proces-spectacol, având rolul de a demasca multiplele fețe ale personajului incriminat. Rolul jucat de Beligan este acela de a-l dezumaniza pe Andricu în fața unei mulțimi emoționate de apelul actorului la propria sa experiență de viață. „Andricu – în acțiunea lui denigratoare – a invitat pe diplomații străini să vadă cât de prost, chipurile, s-ar hrăni tânăra generație. Întâmplător am fost să văd cum mănâncă studenții mei. Ei bine, mie, care am flămânzit în timpul studenției mele sub regimul de tristă amintire, mi-au dat lacrimile când am văzut calitatea și cantitatea meselor servite studenților noștri la cantina-restaurant, atât de curată și atât de elegantă. Apoi, e deajuns să faci o plimbare cu tramvaiul prin București, pentru ca oriunde te-ai duce, să vezi cât de mult se construiește astăzi, cum peste tot se schimbă fața țării noastre.” În continare, Beligan își asumă plastic condiția de artist al puterii comuniste, condamnându-i dur pe cei care, precum Andricu, refuzau partitura oferită de regim. „În acest efort uriaș, rolul artiștilor este foarte frumos; ei sunt – ca să ne exprimăm în termeni muzicali – fanfara care stă în frunte, care cântă în frunte și sunt fericit că, în această fanfară, am și eu un modest fluieraș. Andricu a cântat și el, dar a crezut că ne-ar putea cânta nouă prohodul. S-a înșelat: odioasele lui fapte au fost demascate și acum prohodul e pentru dânsul, pentru odiosul lui chip moral.” În urma acestei mascarade sinistre, Andricu este exclus din Academia Republicii Socialiste România şi Uniunea Compozitorilor. Din fericire pentru el, doar opera lui e trecută la index, reușind să scape de calvarul gulagului românesc. Patru ani mai târziu Securitatea închide acţiunea informativă asupra lui Mihail Andricu, confirmând că nu a desfăşurat activitate infracţională de spionaj, iar manifestările lui nu reprezintă un pericol social.
După intrarea în partid, lui Radu Beligan i se oferă o ascensiune rapidă în nomenclatorul funcțiilor publice. Devine director al Teatrului Național „I.L. Caragiale” în 1967, ocupă funcția de membru al C.C. al P.C.R. între 1969 și 1989, este „ales” membru de Vaslui în Marea Adunare Națională (1961-1975). Pus la jugul ideologiei regimului, Radu Beligan se achită cu devotament și hărnicie de sarcina formării omului nou, așa cum el însuși o recunoaște. „Partidul ne-a dat libertatea de oameni și de artiști și ne-a încredințat sarcina de cinste a educării omului nou. De 15 ani muncim să dăm un ajutor activ patriei și partidului”. (Scânteia, 22 august 1959). Indicațiile corifeilor regimului sunt respectate cu strictețe de Beligan, atât în planul activității politice, cât și în acela al creației artistice, aspect subliniat într-un articol publicat de actor în paginile României Libere „Raportul înfățișat de tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej la cel de-al III-lea Congres al partidului, cu datele lui cu adevărat feerice cum au fost apreciate de tovarășul Hrușciov, a devenit îndreptarul nostru, busola care ne indică direcția către fericire și bunăstare. Omului de artă raportul îi arată îndatorirea «de a făuri opere la nivelul înaltelor exigențe artistice și ideologice ale partidului și poporului» (…) Artistul nu mai este nevoit astăzi să lucreze «pentru uzul unui cerc îngust de aleși», el trebuie – studiind în profunzime, printr-un contact viu și permanent cu oamenii muncii, viața cea nouă – să făurească acele opere care să ajute și să grăbească măreața construcție socialistă.” (Radu Beligan, Cântăreții elanurilor, în România Liberă, 21 august 1960). Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu nu înseamnă decât o înlocuire a numelui lui Dej cu cel al noului secretar general al partidului din actele de credință proferate ritualic de obedientul actor. O cuvântare ținută de Beligan din poziția de delegat al organizației de partid a municipiului București, într-un moment în care încă nu se declanșase cultul personalității liderului comunist, anunță ceea ce va deveni o practică repetitivă a următoarelor două decenii de regim Ceaușescu. „Pentru noi toți nu încape îndoială că punctul de plecare al unei opere de artă trebuie să fie universul socialismului, cu marile lui achiziții în ordinea cunoașterii și a practicii. Îndemnul adresat de la înalta tribună a Congresului creatorilor de artă de către tovarășul Nicolae Ceaușescu de a «pătrunde în adâncul existenței poporului și înțelegând năzuințele, eforturile și lupta sa eroică, de a înfățișa grandioasa frescă a României socialiste de astăzi» noi toți îl resimțim ca o luminoasă datorie istorică, patriotică, umană” (România Liberă, 12 august 1969).
Inițial un tânăr intelectual antifascist, cu vagi simpatii de stânga, evoluția lui Beligan a urmat inevitabil după război drumul spre comuniști. Intrat în rândurile partidului, actorul beneficiază din plin de avantajele și privilegiile oferite de poziția politică. Pactul faustic a însemnat pentru Beligan sacrificarea oricărui spirit critic prin angajarea totală la linia partidului și glorificarea conducătorilor ei. Doar privind din această perspectivă a unei biografii politice extrem de stufoase, ce se întinde pe mai bine de șapte decenii, ar trebui să fie interpretate mesajele lui Beligan de susținere pentru Ion Iliescu în 1996 și mai nou, pentru Victor Ponta în 2014, amândoi lideri ai succesorului politic al defunctului Partid Comunist Român. Sunt până la urmă ultimele reprezentații ale bătrânului actor într-un rol de-o viață în care se joacă pe sine, acela de „artist al puterii”.
*O parte din informații provin din dosarele lui Radu Beligan de membru de partid, aflate la Arhivele Naționale. Mulțumesc colegilor istorici Dumitru Lăcătușu și Mihai Burcea pentru sprijinul obținerii lor. ANIC, FOND CC al PCR – Secția Cadre, Dosar B/1790, ff. 1-106 și ANIC, FOND CC al PCR – Secția Cadre, Dosar B/2025, ff. 10-11.
*text publicat pe platforma http://www.lapunkt.ro/
Blog de Istoric și Cinefil 
Pingback: Bogdan Jitea: „Cinematografia ceaușistă a beneficiat din plin de aportul școlii de actorie a teatrului românesc” | Citeşte-mă! / Citeşte, mă!