Cinema 2015

fqknzitqvcckqtp2l1i1.jpg

Un top al filmelor vizionate spune mai mult despre cel care îl face, decât despre anul cinematografic ca atare. Nu am vizionat multe dintre producțiile pe 2015 din lipsă de timp, din alegeri personale sau pur și simplu de lene. În plus, pentru a evita ca propria subiectivitate să interfereze mai mult decât ar fi fost necesar, am omis deliberat să includ în top filme autohtone, deși cel puțin două ar fi putut fi luate în calcul (Aferim! și Lumea e a mea). După ce am încercat să recuperez cât am putut pe final, am tras linie și mi-a ieșit un an mult mai proaspăt, mai dinamic și mai variat decât mi-aș fi imaginat la început.

 

  1. Bone Tomahawk (S. Craig Zahler)

În afară de accentele vizuale gore din anumite secvențe, debutul în regie al lui S. Craig Zahler este un western clasic prin structura narativă convențională, prin prezentarea maniheistică a conflictului dintre coloniști și „sălbatici” (probabil cea mai infamă prezentare a pieilor roșii din istoria genului) și prin slow-paced-ul dominant ce permite savurarea pe îndelete a dialogurilor animate în jurul focurilor taberelor de popas de old-timerul tipic al ajutorului de șerif (Richard Jenkins). Un The Searchers mult mai puțin ambiguu moral și fără tramele psihologice acentuate ale capodoperei lui John Ford.

 

  1. Victoria (Sebastian Schipper)

Direct din ușa unul club de noapte din Berlin se intră într-un carusel al alcoolului, drogurilor, violenței și adrenalinei din care nu se iese decât după aproape 2 ore jumate frenetice. Unghiurile subiective ale filmărilor din mână și aparența unui plan-secvență aproape nefracturat asigură o dinamică proprie acestui film care a fost trecut în mod nedrept cu vederea.

 

  1. Taxi (Jafar Panahi)

Doar pentru ambiția vecină cu inconștiența a lui Panahi de a realiza filme sub interdicție într-un sistem al poliției gândirii ar fi meritat ca Taxi să aibă un loc în acest top. Însă ultimul film al regizorului iranian are clare valențe cinematografice, deși a fost realizat cu resurse precare și în condiții ostile politic. Digresiunile despre cinema cu un dealer midget de filme occidentale piratate sau sfada din spațiul calustrant al taxiului dintre două bătrâne superstițioase în jurul unui pește-ofrandă aflat într-un acvariu sunt delicii cu care ne răsfață un artist ce se încăpățânează să creadă în puterea filmului îndiferent de riscuri și regimuri.

 

  1. Tangerine (Sean Baker)

Două drag queens limbute de culoare, un șofer de taxi georgian (da, chiar din micuța republică caucaziană care l-a dat printre alții pe Stalin), tradiționala familie a acestuia ce ne aduce aminte de atmosfera de acasă, un pește confuz sexual și o prostituată desculță pe străzile de Crăciun inundate de soarele californian ale Los Angeles-ului. Ingredientele perfecte pentru o comedie obraznică absolut isterică ce transgresează tabuurile și convențiile din ce în ce mai laxe ale societății actuale.

 

  1. The Lobster (Yorgos Lanthimos)

O distopie ce nu seamănă cu nici o distopie produsă până acum. Acest film bizar arată ca o colaborare ipotetică între Lars von Trier și David Lych, cu un pic de Wes Anderson touché. Este surpriza indiscutabilă a lui 2015 și probabil că-mi va trebui încă o vizionare în afara celei relaxate din Deltă de la Anonimul pentru a stabili un grad mai nuanțat de înțelegere a lui.

 

  1. The Tribe (Miroslav Slaboshpitsky)

Ucrainenii în afară de a se lupta cu rușii și a bea vodcă știu să facă și filme. Iar acesta e un film al dracului de bine făcut. Plonjăm în microcosmosul închis al unei școli de surdo-muți unde avem de-a face doar cu limbajul prin semne al unor adolescenți confruntați cu o lume extrem de brutală. Sunetul joacă un rol foarte important în economia filmului, contrapunctând decisiv acțiunile în surdină ale protagoniștilor nonprofesioniști.

 

  1. The Revenant (Alejandro G. Iñárritu)

Am ezitat ceva timp în a plasa ultimul film al lui Inarritu în top 3 pe anul 2015. Filmările sublime prin pădurile antediluviene de început de lume, secvențele cu săgețile nativilor zburând și spintecând țeste și membre de pionieri, Glass luptând cu toată ființa pentru un crâmpei de viață și adăpostindu-se de frig într-o carcasă eviscerată de cal, naturalismul prezentării precarității vieții de frontieră sunt elemente care înclinau pentru o poziție fruntașă. M-au deranjat însă adăugirile romanțioase hollywoodiene la povestea inițială (băiatul metis răzbunat, flash back-urile cu nevasta nativă împușcată de soldați etc.) care fac din personajul lui DiCaprio dintr-un lup singuratic, un familist simpatic.

 

  1. Inherent Vice (Paul Thomas Anderson)

Sau un The Big Sleep pe LSD care l-ar face invidios și pe Raymond Chandler pentru încâlceala firelor narative. A trebuit la propriu să stau cu un ochi pe plot-ul de pe wikipedia pentru a urmări confuza poveste detectivistică trecută prin filtrul creierilor prăjiți ai unui hippie jucat magistral de Joaquin Phoenix. PTA did it again!

 

  1. Sicario (Denis Villeneuve)

Regizorul canadian n-a dat până acum nici un rateu în cariera sa. N-a făcut-o nici de data asta. Este probabil filmul cu tema cea mai actuală din topul meu și anume închiderea civilizației materiale nord-atlantice între ziduri tot mai groase în fața invaziei „barbarilor” de dincolo de ea și dilemele ce decurg din acest reflux defensiv. Este o lume cinică, dominată de ambiguitatea morală de a nu mai știi să faci diferența între „good guys” și „bad guys” sau chiar dacă mai are sens vreo delimitare de acest gen. Prin această abordare filmul are multe în comun cu controversatul Zero Dark Thirty al lui Kathryn Bigelow.

 

  1. Mad Max: Fury Road (George Miller)

În mod indiscutabil filmul anului. Septuagenarul regizor australian a cam măturat pe jos cu tot ce înseamnă action movie la acest moment. Reinventarea francizei, deplasată acum din prăfoasa Australie, în nisipoasa Namibie a depășit așteptările fanilor trilogiei cu Mel Gibson. Mad Max (jucat de data asta de noul badass al Hollywood-ului, Tom Hardy) face tandem într-o cursă nebunească cu adevăratul star al filmului, Imperator Furiosa (Charlize Theron), o „regină” a deșertului rasă pe cap și cu o mână amputată. Un montaj impecabil lucrat asigură fimului o cursivitate alertă a acțiunilor care demonstrează că nu e nevoie de 3 ore pentru un blockbuster. E nevoie de o anumită știință a cinema-ului pe care Miller o are din plin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cinema și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s