The Favourite, un regal cinematografic

Nu am urmărit decernarea premiilor Oscar pentru simplul motiv că nu-mi mai pasă de ele de o bucată bună de timp. Însă din selecția de anul acesta, pot spune că unul dintre ele nu avea ce să caute acolo, cu atât mai mult să câștige premiul cel mult râvnit: The Favourite al grecului Yarigos Lanthimos. Asta nu înseamnă deloc că filmul este slab – ba chiar dimpotrivă – însă The Favourite este mult prea Cinema pentru a se potrivi cu lista de produse de marketing politico-cultural care ne este livrată an de an de către Academia Americană de Film. De la aspectul vizual superb, la construcția narativă inclasabilă, care glisează imperceptibil între comedie și tragedie.

Lanthimos surprinsese cu filmele anterioare – Kynodontas, The Lobster și The Killing of a Sacred Deer – îndrăznețe și corozive, dar în aceași timp greoaie și puțin căznite în registrul lor alegoric, de filme-parabolă. Cu The Favourite a depășit acest stil prolix, păstrând însă lina subversivă care tinde să devină un trademark regizoral. Mulți au perceput acest ultim film drept un compromis al autorului înspre zona de mainstream, o relaxare a tonului și chiar l-au acuzat de superficialitate. Departe de așa ceva, The Favourite probează chiar maturizarea artistică a regizorului care nu mai simte nevoia de travesti intelectual pentru cinema-ul pe care-l realizează.

Acțiunea filmului are loc la curtea reginei Anna a Marii Britanii – jucată impecabil de actrița engleză Olivia Colman – în prima decadă a secolului al XVIII-lea. Dincolo de frivolitatea care domină înalta societate engleză, de perucile parfumate, de cursele de rațe, de atmosfera de vodevil, un filon tragic străbate întregul film. În relația simbiotică între cele trei femei, pe de o parte regina Anna, iar pe de altă parte ducesa de Marlborough (Rachel Weisz) și Abigail Masham (Emma Stone), fiecare caută să se elibereze de demonii interiori. Pentru ultimele două femei, accesul la grațiile reginei înseamnă accesul la Putere, singura cale de a obține eliberarea din chingile unei societăți mult prea rigide. Soarta femeilor din această societate este de a fi obiecte de tranzacționat și de exploatat sexual. În fața unei amenințări directe cu violul venită din partea prim ministrului Majestății Sale, Abigail mărturisește că îi e totuna și că nu are cum să simtă nimic, întrucât a fost violată repetat începând de la 14 ani, când a fost vândută de tatăl său înglodat în datorii. În cazul reginei, Puterea este doar un instrument de care se folosește pentru a obține apropierea fizică și spirituală. Nu pare că e  interesată de rolul ei istoric, spre deosebire de ducesa de Marlborough, ci vrea doar să-și umple cumva vidul existențial provocat de tragedia personală a morții tuturor celor 17 copii ai săi. Această nevoie explică de ce acceptă favorurile sexuale ale celor două femei din anturajul său, deși este conștientă că este folosită. Drama este drapată de rococo-ul regizoral cu valențe comice care poate deveni înșelător unui ochi mai puțin atent. Probabil că asta explică și rațiunea lui Lanthimos de a folosi în mod repetat filmările prin fisheye, ce distorsionează realitatea și o face nu doar suportabilă, dar chiar atrăgătoare privită prin această lentilă artificială. Sfârșitul este unul care spulberă toate aceste iluzii. Nici puterea absolută și nici accesul la ea prin intermediul favorurilor deținătoarei ei nu reușesc să le eliberează pe vreuna dintre cele trei femei, captive în ochiurile unei lumi codificate social.